Pandemia Covid-19 şi impactul acesteia asupra relaţiilor contractuale

Cabinetul avocatului Andrei Tarîța > Articole > Drept > Pandemia Covid-19 şi impactul acesteia asupra relaţiilor contractuale

Pandemia Covid-19 şi impactul acesteia asupra relaţiilor contractuale

Andrei Tarîța, avocat


Luând în considerare declararea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la 11 martie 2020, a pandemiei de coronavirus (COVID-19) şi constatarea de către Comisia Naţională Extraordinară de Sănătate Publică, la 13 martie 2020, a gradul de alertă Cod roşu la nivel naţional în legătură cu situaţia epidemiologică prin infecţia cu COVID-19, Parlamentul Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 55 din 17.03.2020 a declarat stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării pentru perioada 17 martie – 15 mai 2020.

Caracterul global al pandemiei a determinat acţiuni fără precedent din partea mai multor state în vederea prevenirii, diminuării şi lichidării consecinţelor pandemiei, inclusiv în activităţile de afaceri din diferite domenii. Ca urmare, mulţi antreprenori (furnizori, beneficiari, locatori sau chiar angajaţi ai acestora) s-au ciocnit cu dificultăţi în executarea obligaţiilor faţă de parteneri pe care şi le-au asumat prin contracte de lungă durată, încheiate până la instituirea de către autorităţi a măsurilor restrictive. În astfel de circumstanţe, inevitabil, a apărut întrebarea dacă pandemia şi măsurile aplicate constituie temei pentru rezoluţiunea sau modificarea obligaţiilor, precum şi pentru scutirea de răspunderea pentru neexecutarea acestora.

Legislaţia naţională prevede trei concepte juridice care pot fi aplicate relaţiilor contractuale în situaţii de criză:

  1. Justificarea datorită unui impediment (anterior – forţa majoră) (art.904 din CC1);
  2. Imposibilitatea fortuită de executare (art. 989 din CC);
  3. Schimbarea excepţională a circum- stanţelor (art. 1083 din CC).

Justificarea datorită unui impediment

Drept cel mai răspândit eveniment care influenţează prevederile generale cu privire la responsabilitatea părţilor contractante este forţa majoră. Survenirea acestuia îi permite părţii să nu îşi execute obligaţiile asumate prin contract şi, totodată, să îşi limiteze responsabilitatea pentru neexecutare (în cazul respectării unui şir de condiţii).

Conform legislaţiei naţionale, evenimentele de forţă majoră trebuie să corespundă următoarelor trei criterii:

  • sunt excepţionale;
  • sunt imprevizibile, adică nicidecum nu puteau fi cunoscute la semnarea contractului;
  • sunt, în mod obiectiv, de nepreîntâmpinat şi invincibile.

Pandemia COVID-19, fără doar şi poate, corespunde criteriilor doi şi trei din lista prezentată mai sus. Totodată, în ceea ce priveşte excepţionalitatea acesteia şi posibilităţile de a prevedea apariţia ei părţile pot avea păreri diferite. Astfel, creditorul poate susţine că în ultimele două decenii au exitat mai multe epidemii globale (pneumonia atipică, ebola, gripa porcină), care lipsesc coronavirusul de caracterul excepţional. Mai mult decât atât, activitatea antreprenorială presupune expres existenţa riscului în această activitate.

Astfel, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 845/19922

antreprenoriatul reprezintă o activitate de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod in- dependent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.

Dat fiind acest fapt, antreprenorii trebuie să fie conştienţi şi pregătiţi din start de riscul pe care şi-l asumă.

Drept contra-argument, debitorul poate afirma că consecinţele coronavirusului se deosebesc atât de semnificativ de cele ale pandemiilor anterioare, încât actualul virus nu putea fi prezis.

Contractul trebuie tratat ca o „lege a părţilor” şi urmează a fi executat obligatoriu şi în modul corespunzător. Dacă una din părţi consideră că într-o situaţie concretă pandemia COVID-19 este un eveniment de forţă majoră care justifică neexecutarea obligaţiei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte.

În primul rând, această normă este una dispozitivă, pe care părţile au dreptul să o modifice la discreţia lor în contract, ceea ce adesea şi se întâmplă. Respectiv, mai întâi de toate, trebuie studiat contractul propriu- zis, întrucât acesta, de regulă, stipulează procedura detaliată de interacţiune între părţi. Chiar dacă contractul nu prevede o clauză de forţă majoră, aceasta nu înseamnă că părţile nu au posibilitatea de a o invoca. Prevederile CC se vor aplica doar acolo unde părţile nu au prevăzut contrariul.

În al doilea rând, clauza de forţă majoră adesea presupune că debitorul îi va expedia celeilalte părţi notificarea în termene cât mai restrânse de la data survenirii forţei majore, pentru a avea putere juridică. Notificarea va conţine şi o solicitare privind excluderea sau reducerea sancţiunilor.

În al treilea rând, drept eveniment de forţă majoră, de regulă, nu se consideră nerespectarea obligaţiilor de către partenerii de afaceri ai debitorului (debitorii debitorului). Astfel, dacă furnizorul nu va livra în termenele stabilite un lot de mărfuri din motivul că el însuşi nu la primit de la producător, prevederile legale privind forţa majoră nu vor „salva” acest furnizor. La fel, nu se vor încadra în categoria circumstanţelor de forță majoră, evenimentele care fac dificilă sau nerentabilă îndeplinirea obligaţiilor.

Evaluând impactul pandemiei asupra mediului de afaceri în ţări precum China, SUA, Rusia, Brazilia şi Iran, vom constata că forţa majoră se înregistrează întradevăr. În acest sens a fost eliberată o multitudine de certificate care atestă forţa majoră3. Situaţia este absolut diferită în ţările care datorează plăţi pentru mărfurile/serviciile contractate. În acest context este important de reţinut că, potrivit regulii generale, pandemia nu este un eveniment de forţă majoră pentru cei care au obligaţii pecuniare. Astfel, în perioada stării de urgenţă băncile din Republica Moldova activează în regim normal şi nu există careva impedimente tehnice pentru efectuarea plăţilor aferente obligaţiilor contractuale. Dat fiind acest fapt, lipsa mijloacelor băneşti din cauza suspendării activităţii debitorului nu va reprezenta un eveniment de forţă majoră.

Decizia luată în contextul celor menţionate mai sus va depinde de mai mulţi factori. Astfel, în privinţa circumstanţei pe care partea contractantă o consideră drept un eveniment de forţă majoră va fi necesar de stabilit dacă:

  1. circumstanţa este excepţională şi nu poate fi supusă voinţei părţilor;
  2. circumstanţa este imprevizibilă şi apariţia acesteia nu a putut fi prezisă la momentul încheierii contractului sau înainte de termenul prevăzut pentru stingerea unei obligaţii specifice, fiind imposibilă înlocuirea obligaţiei cu alta de alternativă;
  3. circumstanţa este inevitabilă;
  4. există sau nu un raport de cauzalitate între o astfel de circumstanţă şi incapacitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile specifice.

În Republica Moldova, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) lit. g) din Legea cu privire la Camera de Comerţ şi Industrie nr. 393/1999 (în continuare – Legea nr. 393/1999), atribuţiile stabilirii şi confirmării evenimentele de forţă majoră în relaţiile dintre subiecţii activităţii de întreprinzător îi revin Camerei de Comerţ şi Industrie (în continuare – CCI).

Conform pct. 4 din Regulamentul privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forţă majoră, aprobat prin Decizia CCI nr. 16/4 din 21.12.2004 (în continuare – Regulamentul nr. 16/4/2004),forţa majoră include:

evenimentele imprevizibile care sunt provocate de fenomene ale naturii: cutremure de pământ, alunecări de terenuri, incendii, secetă, vânturi puternice, ploi torenţiale, inundaţii, geruri, înzăpeziri ş.a. sau circumstanţe sociale: revoluţii, stări belige-rante, blocade, greve, interdicţia la nivel statal a importului sau exportului, epidemii etc.. Lista acestor fenomene şi circumstanţe nu poate fi exhaustivă (https:// www.legis.md/cautare/getResults?doc_ id=9554&lang=ro).

Actuala pandemie, însă, a scos în eviden- ţă discrepanţa dintre prevederile diferitor acte legislative privind eliberarea certifi- catelor care confirmă forţa majoră. Astfel, prin Legea privind modernizarea Codului civil şi modificarea unor acte legislative nr. 133/2018, intrată în vigoare la 1 martie 2019, conceptul „forţă majoră” a fost înlocuit cu conceptul „justificare datorită unui impediment”. În pofida faptului că norma „veche”, care reglementa forţa majoră (art. 606 din CC), şi norma „nouă”, care reglementează justificarea datorită unui impediment (art. 904 din CC), se bazează pe aceeaşi ipoteză şi prevăd aceleaşi circumstanţe, CCI refuză eliberarea unor astfel de certificate. Motivul invocat este acela că modificări similare nu au fost operate în Legea nr. 393/1999 şi, respectiv, în Regulamentul nr. 16/4/2004. În acest sens, la 18.03.2020, CCI a notificat Parlamentul despre suspendarea eliberării certificatelor menţionate.

În circumstanţele enunţate mai sus, considerăm destul de înaltă probabilitatea apariţiei unui val de litigii legate de neexecutarea obligaţiilor contractuale în perioada pandemiei şi a măsurilor restrictive aplicate de autorităţi.

În vederea depăşirii discrepanţei legislative în ceea ce priveşte eliberarea certifica- telor de forţă majoră, Ministerul Economiei şi Infrastructurii a elaborat şi a prezentat pentru consultare publică proiectul de lege4 prin care în Legea nr. 393/1999 vor fi operate modificări, menite să o aducă în concordantă cu noile prevederi ale CC modernizat.Astfel, dacă actualmente art. 4 alin. (2) lit. g) din Legea menţionată prevede că:

CCI stabileşte şi confirmă evenimentele de forţă majoră în relaţiile dintre subiecţii activităţii de întreprinzător,

atunci în noua redacţie acesta va prevedea că

CCI atestă, prin emiterea unui aviz conform procedurii stabilite de Cameră, circumstanţele survenite urmare unor fenomene ale forţelor naturii, a actelor normative/administrative, acţiuni sau inacţiuni (fapte) sau altor evenimente în afara controlului persoanei, de natură a fi invocate ca impedi- ment justificator de neexecutare a obligaţiei debitorului, în contextul raporturilor contractuale

Mai mult ca atât, potrivit noului alin. (21) din acelaşi articol, prevederile de mai sus

nu conferă avizului Camerei forţă probatorie superioară şi nu exclude admisibilitatea altor probe ale circumstanţelor menţionate. Instanţa de judecată, tribunalul arbitral sau alt organ jurisdicţional competent apreciază circumstanţele atestate în avizul CCI conform regulilor de procedură care îi sunt aplicabile.

Potrivit noilor reglementări, avizul CCI va constitui o probă a unui eveniment de natură să justifice neexecutarea obligaţiei, dar atât la faza prejudiciară, cât şi la cea judiciară părţile vor fi libere să administreze şi alte probe în susţinerea pretenţiilor şi obiecţiilor lor, adică şi alte mijloace de probă vor fi admisibile în contextul dreptului la proces echitabil garantat de art. 6 al CEDO.

Totodată, dispoziţiile finale ale proiectului de lege prevăd posibilitatea aplicării retroactive a acestor norme raporturilor contractuale care rezultă din contractele încheiate atât înainte de data intrării în vigoare a acesteia, cât şi ulterior. Dacă un act normativ sau administrativ ori un contract sau un alt act juridic, indiferent că este adoptat sau încheiat înainte sau după intrarea în vigoare a acestei legi, se va referi la un certificat de forţă majoră al CCI se va considera că referinţa se face la avizul menţionat la art. 4 alin.(2) din Legea nr. 393/1999.

Astfel, după aprobarea proiectului de lege antreprenorii vor putea reitera adresările faţă de CCI în vederea obţinerii certificatelor care atestă forţa majoră, precum şi vor putea utiliza, după caz, alte probe pertinente întru atestarea circumstanţelor de forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare

Teoretic, coronavirusul şi consecinţele acestuia pot stinge, în genere, obligaţiile contractuale, adică nu doar absolvesc de răspunderea pentru neexecutarea lor, cum ar fi în cazul forţei majore. Conform art. 989 alin. (1) din CC:

obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde.

În sensul normei citate, este vorba despre cazurile în care obligaţia nu poate fi executată fizic, chiar dacă motivele care au determinat imposibilitatea executării vor dispărea. Altfel spus, prevederile art. 989 din CC nu se vor aplica dacă delegarea executării obligaţiei unei alte persoane este imposibilă sau dacă imposibilitatea este temporară.

Este important de reţinut că imposi- bilitatea executării obligaţiei nu trebuie să fie temporară, ci permanentă şi definitivă. Anume imposibilitatea permanentă şi definitivă este principalul criteriu prin care forţa majoră se deosebeşte de imposibilitatea fortuită de executare. Unica excepţie vizează cazul în care imposibilitatea este temporară, dar se ştie cu certitudine că circumstanţele care au determinat imposibilitatea executării nu vor dispărea până la expirarea termenului obligaţiei.

Un alt aspect important presupune că imposibilitatea executării trebuie să survină după încheierea contractului. În cazul imposibilităţii iniţiale se aplică o altă abordare. Astfel, dacă la momentul încheierii contractului atât debitorul, cât şi creditorul ştiau că executarea obligaţiei va fi imposibilă, un astfel de contract este considerat fictiv şi nu creează pentru părţile contractante careva obligaţii.

Schimbarea excepţională a circumstanţelor

Un alt concept relevant pentru problematica abordată este schimbarea excepţională a circumstanţelor. Astfel, în conformitate cu art. 1083 din CC:

  1. Obligaţia trebuie executată chiar dacă prestaţia a devenit mai oneroasă deoarece costul executării a crescut sau valoarea contraprestaţiei s-a diminuat.
  2. Cu toate acestea, dacă prestaţia asumată devine, din cauza unei schimbări excepţionale a circumstanţelor, atît de oneroasă, încât ar fi vădit inechitabil de a o menţine în sarcina debitorului, instanţa de judecată poate să dispună, la cererea debitorului, luând în considerare toate împrejurările cazului:
    1. ajustarea prestaţiilor părţilor pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea circumstanţelor;
    2. rezoluţiunea la momentul şi în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.

Pentru a deosebi forţa majoră de schimbările excepţionale ale circumstanţelor ne vom conduce de următoarea logică. În cazul forţei majore circumstanţa trebuie să blocheze complet executarea obligaţiei şi nu doar să o complice. De exemplu, dacă în urma răspândirii virusului termenul executării obligaţiei se majorează (de exemplu, pentru livrarea mărfurilor este necesară o rută alternativă mai lungă) sau dacă în urma instituirii de către autorităţi a măsurilor de interdicţie locatarul încăperilor (de exemplu, magazin, depozit etc.) nu îşi poate continua activitatea de comerţ, se va constata schimbarea excepţională a circumstanţelor.

Schimbarea circumstanţelor se consideră excepţională în cazul schimbării acestora atât de mult, încât dacă părţile ar fi putut-o prevedea în mod rezonabil, contractul nu ar fi fost încheiat în genere de către acestea sau ar fi fost încheiat în condiţii care diferă semnificativ.

Dat fiind acest fapt, achitarea cu întârziere a plăţilor pentru locaţiune va atrage după sine calcularea amenzilor, penalităţilor etc. Cu toate acestea, se recomandă iniţierea negocierilor cu locatorul şi încheierea cu acesta a unui acord pentru ca, în decursul unei anumite perioade, să se realizeze distribuirea echitabilă între părţi a pierderilor şi beneficiilor cauzate de modificarea circumstanţelor, precum şi să nu fie calculate penalităţi. Posibil, locatorii înşişi vor fi de acord să recunoască benevol situaţia ca forţă majoră.

În plus, având în vedere caracterul excepţional al situaţiei, este înaltă probabilitatea că instanţele judiciare se vor adapta la ea şi vor proteja locatarii, reducând considerabil cuantumul plăţilor de locaţiune şi al penalităţilor. Trebuie reţinut faptul că instanţa judiciară va reduce amenzile numai la cererea părţii interesate în baza art. 953 din CC.

În contextul celor menţionate mai sus, recomandăm părţilor contractuale următoarele.

Dacă părţile nu au convenit asupra unui acord privind adaptarea contractului la circumstanţele schimbate excepţional sau privind rezoluţiunea acestuia, contractul poate fi rezoluţionat sau modificat de instanţa de judecată, la cererea părţii interesate, cu respectarea concomitentă a următoarelor condiţii:

  • la momentul încheierii contractului, părţile au reieşit din faptul că o astfel de schimbare a circumstanţelor nu va avea loc;
  • schimbarea circumstanţelor este determinată de motive pe care partea interesată nu le putea depăşi după survenirea lor, în condiţiile nivelului de vigilenţă şi precauţie cerut de la ea de caracterul contractului şi de condiţiile circuitului de afaceri;
  • executarea contractului fără schimbarea condiţiilor acestuia ar afecta astfel corelaţia intereselor patrimoniale ale părţilor şi ar cauza părţii interesate un astfel de prejudiciu, încât ea ar fi lipsită, în mare măsură, de ceea ce preconiza să obţină la încheierea contractului;
  • din uzanţa comercială sau esenţa contractului nu rezultă că riscul schimbării circumstanţelor este suportat de partea interesată.

Este important de reţinut că schimbarea excepţională a circumstanţelor nu oferă părţii obligate dreptul de a nu îndeplini obligaţia şi de a fi eliberată de răspundere. În cazul schimbării semnificative a circumstanţelor, partea obligată are doar dreptul de a conveni cu cealaltă părţi asupra rezoluţiunii sau modificării contractului. Acest drept este asigurat prin posibilitatea adresării în instanţa de judecată, dacă părţile nu vor ajunge la un acord.


1Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107/2002.

2Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992.

3https://chinalogist.ru/news/v-kitae-vydano-bolee-1600-sertifikatov-svidetelstvovaniya-fors-mazhora-v-svyazi-s-koronavirusom

3https://tpprf.ru/ru/interaction/experts/comments/351733/

4http://particip.gov.md/proiectview.php?l=ro&idd=7411

Leave a Reply